Cum a fost România obligată să participe la negocierile pentru armistițiul de la Focșani

La doar câteva zile după ce bolșevicii lui Lenin au acaparat puterea, prin revoluția din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, România se regăsea într-o situație extrem de periculoasă. Cum Lenin și-a anunțat intenția de a încheia un armistițiu rapid cu Puterile Centrale soarta României părea pecetluită.

Prin ieșirea Rusiei bolșevice din conflict, România rămânea singura țară aliată de pe Frontul de Est și nu mai putea primi armament și sprijin pentru a continua luptele.

• Singura relatare „de la fața locului” dezvăluia data exactă în care orașul Pompeii a fost distrus
• Arheologii chinezi au dezgropat o armură excepțională din 6.000 de solzi. Cui a aparținut?

O continuare a luptelor cu Puterile Centrale reprezenta o sinucidere a României. Tocmai de aceea, prim-ministrul Ionel Brătianu a conceput un plan etapizat pentru ca România să se îndrepte spre un armistițiu.

Drumul către un eventual armistițiu nu era deloc simplu.

„Aliații aveau să protesteze”

În primul rând, aliații României, Franța și Marea Britanie, trebuiau să accepte faptul că Armata Română nu mai poate continua luptele în condițiile în care Rusia părăsea tabăra aliaților.

Nici pe plan intern situația nu era ușoară pentru Brătianu, ba din contră. O explică extrem de bine I.G. Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor în guvernul condus de Ionel Brătianu:

„De bună seamă, Aliații aveau să protesteze. Egoismul lor și, de ce să n-o mărturisim, situația grea în care se aflau, prin dispariția frontului rusesc, le impunea datoria să încerce orice amânări ale lichidării chiar parțiale a acestui front. Pe de altă parte, punerea în practică a hotărârii se izbea și de dificultăți de ordin intern. Întâi, Brătianu nu era stăpân absolut pe Guvernul său.

Elementele conservatoare, îndeosebi Take Ionescu, erau demult dispuși să se preocupe mai mult de ce vor spune și crede Aliații, decât de adevăratele interese ale momentului. Alții, mai mici la suflet și cu orizonturi mai înguste, ca Mişu Cantacuzino, erau ispitiți să transforme cele mai grave probleme naționale în prilejuri de lupte de partid şi de conflicte meschine de politică internă. Brătianu își dădea deci bine seamă că, în loc să găsească un concurs în acești colegi față de Aliați, va trebui să lupte cu ei poate mai mult chiar decât cu înșiși Aliații noștri.

În al doilea rând, în armată părerile erau împărțite; cei mai cuminți își dădeau seamă că ceasul e prea grav pentru ca să suni din pinteni şi din sabie și să te dedai la fanfaronade cazone, dar mulți cu mentalitatea specifică militarilor împingeau la lupte, la continuarea luptei până la ultimul om și până la ultima picătură de sânge. Şi, în sfârșit, o ultimă dificultate o constituia Misiunea Militară Franceză, generalul Berthelot.

Acesta – în grija lui sinceră de a scăpa un crâmpei măcar din frontul oriental, în preocuparea poate de a nu fi suspectat de guvernul său și de dl. Clemenceau, ministrul său, ca prea puțin energic – proclama pretutindeni nevoia continuării luptei până la capăt și în orice condițiuni și, firește desfășura o acțiune intensă printre ofițeri la Marele Cartier ca și pe front pentru a-i influența în sensul vederilor sale”.

Trupele ruse refuzau să mai urmeze ordinele și amenințau existența României

Inițial, pe 18 noiembrie 1917, România a respins ultimatumul adresat de Troțki în calitatea sa de ministru de Externe al Guvernului bolșevic, prin care i se cerea să se alăture armistițiului.

Dar pe 20 noiembrie, generalul Scerbacev, comandantul trupelor rusești de pe frontul din România, i-a comunicat lui Brătianu că nu mai poate stăpâni trupele din subordine și că e pus în alternativa de a părăsi comandamentul său și de a propune el însuși armistițiul.

„Față de această comunicare, hotărârea de la 18 noiembrie de a respinge armistițiul, hotărâre care se întemeia în primul rând pe faptul că trupele rusești de pe teritoriul nostru refuzaseră până la acea dată să se solidarizeze cu acțiunea lui Lenin şi a lui Troțki, nu mai putea fi menținută acum când aceste trupe, peste capul comandantului lor, voiau să înceteze lupta. Într-adevăr, știrile de la trupele rusești erau cât se poate de rele.

Comandantul armatei de la Comăneşti, ca și generalul Ragoza, de la Armata a IV-a (rusă, n.r.), fuseseră arestați de soldații lor. În plus, de la Roman ne venea vestea că trupe rusești au luat muniții de la depozitul din Săbăoani și că amenințau să bombardeze orașul. În asemenea condiții, să continui a refuza iscălirea armistițiului ar fi însemnat să ai peste câteva zile anarhia rusească pe teritoriu și înaintarea germanilor – adică dezastrul complect şi definitiv, scria I.G. Duca.

Brătianu și ambasadorii aliați

Cum situația de pe front continua să se deterioreze rapid, Ionel s-a întâlnit cu ambasadorii țărilor aliate aflați la Iaşi și i-a convins că România „nu avea de astă dată altă ieșire decât aceea de a începe cu Puterile Centrale tratative în vederea încheierii unui armistițiu”. Mai mult, i-a convins să semneze, în numele țărilor pe care le reprezentau, un act prin care autorizau guvernul român să încheie armistițiul și recunoșteau că România și-a îndeplinit întreaga datorie față de Aliați.

„Era desigur din partea lui Brătianu o lovitură de maestru. E adevărat că actul avea o parte slabă – Saint-Aulaire (ambasadorul Franței, n.r.), Barclay, (ambasadorul Marii Britanii, n.r.), Fasciotti (ambasadorul Intaliei, n.r.) şi Vopicka (ambasadorul SUA, n.r.) nu erau autorizați de guvernele lor să dea lui Brătianu această dezlegare. Rămânea deci să obție ulterior ratificarea iscăliturii lor.

Dar, având în vedere împrejurările, Brătianu nu se îndoia că ei vor obține-o. Şi de-altminteri faptul că reprezentanții Aliaților aci, adică cei ce se aflau la fața locului, cei ce cunoșteau pe deplin situația, recunoscuseră că noi nu aveam altă ieșire – constituia pentru hotărârea noastră un aport moral de o netăgăduită valoare și putea oricând fi invocat de noi cu succes față de întreaga opinie publică nepărtinitoare a lumii”, menționa Duca în memoriile sale.

„Brătianu considera frontul rusesc ca definitiv pierdut pentru Aliați şi prin urmare rolul militar al României ca terminat”

„Înarmat” cu acest document, Brătianu a convocat, în ziua de 22 noiembrie, un Consiliu de Miniștri, sub președinția Regelui Ferdinand. La acest Consiliu au fost prezenți și generalii Prezan, Averescu şi Eremia Grigorescu. După ce a prezentat schimbările ce au apărut, Brătianu a susținut încheierea unui armistițiu cu Puterile Centrale. Toți miniștrii fără nici o notă discordantă au aprobat propunerea lui.

„Brătianu avusese, dealtfel, precauțiunea să declare categoric că el ințelege sa dea acestui armistițiu numai un caracter militar, nicidecum și unul politic.

Rușii vor, prin armistițiu, să ajungă la pacea separată, noi suferim armistițiul ca o dureroasă și fatală consecință a armistițiului rusesc și îl încheiem spre a câștiga timp și cu speranța că în răstimp vor surveni, fie în Rusia, fie pe frontul occidental, evenimente care să ne îngăduie a continua lupta, Brătianu firește o spunea și era dator să o spuie, dar de fapt nu-și făcea nici o iluzie, considera precum am mai arătat-o frontul rusesc ca definitiv pierdut pentru Aliați și, prin urmare, rolul militar al României ca terminat până la noi împrejurări” mai consemna I.G. Duca.

Negocierile pentru parafarea unui armistițiu între România și Puterile Centrale și între Rusia și Puterile Centrale aveau să aibă loc la Focșani.

Vă recomandăm să citiți și:

George Jung, unul dintre cei mai mari traficanți de cocaină din lume

Moartea filosofului german care a dezvoltat teoria comunistă

Europenii din Neolitic erau monogami, dezvăluie ADN-ul vechi de 7.000 de ani

Insula Ciumei din Veneția, locul straniu și interzis în care se află mii de schelete umane